Cornul sună la căderea serii, de trei ori, din capătul celălalt al văii.

Tânărul oștean îl auzi din colibă și era deja în picioare înainte să se stingă a treia chemare. Cunoștea cornul acela. Îl cunoștea fiecare om care călărise în vara aceea cu noul Voievod – iar el călărise mereu cel mai aproape de el, atât de aproape încât Voievodul începuse să-i spună Lupul. Întâi din cauza blănii: pielea cenușie de lup pe care o purta pe umeri, de la fiara pe care o omorâse singur, cu cuțitul, în iarna când avea șaisprezece ani și lupul îi sărise la oile tatălui. Apoi, pentru că așa era: tăcut, credincios haitei lui până la moarte, fără milă cu dușmanul și fără frică de noapte. Chemarea cornului însemna ce însemnase întotdeauna: vino.

Își luă sabia de pe perete. Își aruncă blana de lup pe umeri. Își luă mantia cu balaurul de aur – semnul casei lui Vlad, fiul Dragonului – și și-o prinse la gât. Mâinile i se mișcau iute și sigur, ca de atâtea ori până atunci.

— Nu te duce.

Glasul ei venea de lângă foc. Nu se mișcase. Lumina îi cădea pe părul negru și pe piatra mică și roșie pe care o purta pe frunte, iar chipul ei era foarte liniștit, așa cum era liniștit când stătea lângă bolnavi și știa deja că nu vor trăi.

— M-a chemat, spuse oșteanul. Am jurat.

— Mi-ai jurat și mie. În casa asta. Lângă focul ăsta.

— Asta e altceva.

— Da, spuse ea. Este.

Afară cornul sună din nou, mai aproape acum. Auzea caii pe drumul înghețat din vale, zăngănit de fier, glasuri de bărbați. Prietenii lui. Frații lui. Porneau spre sud, spre râu și spre război, așa cum juraseră.

Străbătu încăperea și îi cuprinse chipul în palme. Avea o cicatrice deasupra sprâncenei, din prima lui bătălie, iar ea i-o cususe singură, cu un an în urmă, la lumina aceluiași foc. Îi spusese atunci că îi va purta semnul toată viața. El râsese.

— Mă întorc, spuse el.

— Nu, spuse ea. Nu te întorci. Oamenii care călăresc cu Voievodul acela nu se mai întorc. Pleacă tot mai departe și nu se mai opresc.

Închise ochii.

— Rămâi. O iarnă. Doar una.

O sărută pe frunte. Apoi îi dădu drumul, se întoarse și deschise ușa spre zăpadă.

Nu privi înapoi. Mai târziu avea să se gândească la asta mai mult decât la orice altceva – că, din toți anii care aveau să urmeze, lucrul pe care și-l amintea cel mai limpede era clipa în care nu privise înapoi.

❦

Ea ieși din colibă după el.

El ajunsese deja la marginea pădurii, unde poteca cobora spre drum. Sub el, făcliile călăreților Voievodului înaintau de-a lungul văii ca un râu încet de foc. Ridică brațul să le facă semn.

Glasul ei îl opri.

Nu era tare. Nu țipa, nu plângea, nu se ruga. Vorbea așa cum vorbea deasupra oalelor și ierburilor ei, cu grijă, un cuvânt după altul, în limba veche pe care o foloseau călugării pentru rugăciuni și vindecătorii pentru tainele lor – limba cărților pe care ea învățase să le citească atunci când nimeni altcineva din munți nu știa.

— Nox sit tibi.

Noaptea să fie a ta.

El se întoarse. Ea stătea în prag, cu focul în spate, și nu-i putea vedea chipul.

— Îl iubești pe Voievodul tău mai mult decât pe mine, spuse ea. El îți zice Lupul. Lupul lui. Atunci fii lupul lui. Aleargă după el. Urmează-l oriunde călărește. Hrănește-te din ce lasă oștenii lui în urmă. Și să nu mai stai niciodată lângă un foc, să nu mai dormi sub un acoperiș și să nu mai rostești numele unei femei.

— Oprește-te, spuse el.

— Până mori, spuse ea. Sau până te va iubi cineva mai mult decât te-am iubit eu. Și nimeni nu te va iubi așa.

Tăcu o clipă. Apoi adăugă, mai încet, ca pe o ultimă mână de ierburi aruncată în foc:

— Iar dacă te va iubi totuși cineva, să știi că nici atunci noaptea nu te va lăsa. Te va găsi iar și iar. Până când noaptea va trece în sângele tău. Tu și cei din sângele tău. Toți cei care vor veni după tine. Noaptea să fie a lor.

Apoi intră înapoi și închise ușa.

❦

Totul a început cu mâinile.

L-au durut, apoi l-au ars, iar când s-a uitat la ele în zăpadă nu mai erau mâinile pe care le cunoștea. Degetele i se strângeau laolaltă. Unghiile se înnegreau și creșteau. A încercat să strige, iar ce i-a ieșit din gât nu era un strigăt.

A căzut. Zăpada era rece pe obrazul lui, apoi n-a mai fost rece deloc, pentru că ceva des și cenușiu i se întindea pe piele, pe brațe, pe umeri și pe spate, iar frigul nu-l mai putea atinge. Oasele i se mișcau înăuntru. Sabia i-a alunecat de la brâu și a rămas în zăpadă, iar el nu mai înțelegea la ce folosea.

Mantia cu balaurul i s-a rupt de pe umeri și a căzut lângă sabie. Dar blana de lup n-a căzut. Blana s-a strâns pe el, caldă, vie, și a crescut în carnea lui, până când n-a mai știut unde se termina ea și unde începea el.

Când totul s-a sfârșit, a stat multă vreme nemișcat. Lumea era altfel. Noaptea nu mai era întunecată; vedea fiecare copac, fiecare piatră, fiecare urmă din zăpadă. Auzea caii departe, jos în vale, pe fiecare dintre ei, și scârțâitul șeilor, și respirația oamenilor. Simțea mirosul fumului din coliba din spatele lui, și al ierburilor, și al femeii.

Simțea că ea plânge, dincolo de ușă.

A încercat să se ridice, a căzut, a încercat iar. Picioarele cele noi nu-l ascultau. Erau scurte și subțiri și i se împleticeau sub el ca unui vițel abia fătat, iar trupul îi era mic – atât de mic, trupul unui pui pe jumătate crescut – și nu știa încă să fie lup. Într-un târziu s-a ținut pe patru picioare, clătinându-se. S-a dus la ușă și a stat în fața ei și a așteptat. Dar ușa nu s-a deschis, iar după o vreme a înțeles că nu se va mai deschide niciodată.

❦

Călăreții Voievodului trecură pe sub creastă puțin înainte de miezul nopții.

Mergeau într-un șir lung, doi câte doi, cu făcliile ridicate și steagul cu balaur în frunte. Unii cântau. Unul dintre ei – un bărbat mare, cu barbă, prietenul din copilărie al oșteanului – se tot întorcea în șa și se uita înapoi, în susul potecii, ca și cum ar fi așteptat pe cineva care întârzia.

Nu veni nimeni.

Sus pe creastă, printre copacii întunecați, un lup cenușiu stătea și îi privea plecând. Era mic – nu mai mare decât un pui de un an, stângaci și slab și cenușiu ca cenușa – iar ochii lui, în lumina făcliilor, aveau culoarea chihlimbarului.

Nu a urlat. Nu știa încă că poate.

Când ultima făclie a dispărut, a început să-i urmeze de-a lungul crestei – încet, de departe, așa cum avea să-i urmeze cinci ierni lungi.

❦

Dragoș s-a întors la prima geană de lumină.

N-a spus nimănui. Doar și-a scos calul din șir cât ceilalți încă moțăiau în șei și a urcat înapoi pe vale, singur, pe unde veniseră. Așteptase toată noaptea ca prietenul lui să-i ajungă din urmă. Prietenul lui nu întârziase niciodată. Nici la o bătălie, nici la un marș, nici la o cană de vin. Ceva nu era în regulă.

Coliba stătea unde stătuse dintotdeauna, la marginea pădurii, cu un fir subțire de fum ridicându-se din acoperiș. Ușa era închisă.

În fața ei, în zăpadă, zăcea o sabie.

Dragoș cunoștea sabia aceea. Stătuse lângă fierar în ziua în care fusese făurită. A coborât de pe cal și a ridicat-o, iar mâinile îi tremurau, și nu știa de ce.

Lângă sabie zăcea mantia cu balaurul de aur. Era sfâșiată de la guler până la poale, ca și cum ceva ar fi izbucnit din ea.

Iar de jur împrejur, în zăpada călcată, erau urme.

Nu urme de om. Urme de labe. Mici – mai mici decât ale unui lup de munte – dar înfundate adânc în zăpadă, și cu pași atât de lungi între ele încât Dragoș, măsurându-i, nu-i venea să creadă. Ocoleau ușa iar și iar, apoi porneau departe, în sus spre creastă, în direcția în care plecase oastea.

Dragoș a bătut în ușă până i-a sângerat pumnul. Nimeni n-a deschis. O dată i s-a părut că aude pe cineva plângând înăuntru, dar când s-a oprit să asculte n-a mai fost decât vântul.

A căutat până când soarele a urcat sus. N-a găsit niciun trup. N-a găsit sânge. N-a găsit nicio urmă a blănii cenușii de lup pe care prietenul lui o purtase pe umeri încă de când erau flăcăi – iar mai târziu, mult mai târziu, avea să se întrebe de ce tocmai asta îl înspăimântase cel mai tare.

Într-un târziu a înfășurat sabia în mantia ruptă, a legat-o de șa și a pornit spre sud, după oaste.

Când Voievodul l-a întrebat în seara aceea unde i-a dispărut lupul, Dragoș s-a uitat în pământ și a spus ce credea.

— L-au luat lupii, Măria Ta.

Din ziua aceea a ucis fiecare lup pe care l-a întâlnit.

❦

Lupul cenușiu nu știa încă că are un nume.

Dar noaptea știa.

Lumânarea arsese aproape până la capăt, iar Voievodul încă scria.

Afară, dincolo de zidurile Poenarilor, vântul urca din cheile Argeșului și arunca zăpadă în obloane, așa cum făcuse în fiecare noapte în acea iarnă. Înăuntru, în mica încăpere de piatră de deasupra porții, nu se auzea decât scârțâitul penei și trosnetul încet al focului. Slujitorul care adusese vinul stătea lângă ușă și nu îndrăznea să plece, pentru că nimeni nu-i spusese că poate.

Vlad, fiul lui Vlad, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Românești, nu-și ridică privirea.

Scrisoarea era pentru Regele Ungariei. Era lungă, iar cea mai mare parte din ea erau cifre. Slujitorul nu știa să citească, dar vedea coloanele crescând în josul paginii, rând după rând, fiecare cu un nume la început și un număr la sfârșit. Sate de pe Dunăre. Cetăți. Vaduri. Giurgiu. Turtucaia. Silistra. Rahova. Locuri pe care slujitorul nu le văzuse niciodată și nici n-avea să le mai vadă vreodată, pentru că le văzuseră mai întâi călăreții Voievodului.

La capătul paginii, Voievodul scrise un ultim număr și trase o linie sub el.

Douăzeci și trei de mii opt sute optzeci și patru.

— Fără să-i socotim, spuse el, fără să-și întoarcă capul, pe cei care au ars în casele lor sau ale căror capete nu ne-au fost aduse.

Slujitorul înțelese că nu lui îi vorbea. Se uită în pământ.

Voievodul citi scrisoarea o dată, încet, mișcând buzele ca și cum ar fi gustat fiecare cuvânt. Apoi semnă. Nu Io Vlad voievod, ca pe hrisoavele țării, ci cu numele pe care îl folosea în scrisorile latinești către străini: Wladislaus Dragwlya.

Dracula.

Numele îi venea de la tatăl său. Cu treizeci de ani în urmă, regele Sigismund îl primise pe bătrânul Vlad în Ordinul Dragonului, iar de atunci lumea îi spusese Dracul – după balaurul de pe pieptul lui, draco, cum îi zic latinii. Fiul lui era, așadar, Dracula. Fiul Dragonului.

Dar în satele de sub Poenari, oamenii nu știau latinește. Pentru ei, dracul avea un singur înțeles. Și când rosteau numele Voievodului, își făceau cruce.

Presără nisip peste cerneală, împături foaia și își apăsă inelul în ceara roșie, încă caldă. Abia atunci își ridică ochii.

Erau ochi cenușii, de culoarea gheții de pe râu, și nu era nicio mânie în ei. Asta îi înspăimânta cel mai tare pe oameni, se gândi slujitorul. Nu țepele. Nu focurile de pe Dunăre. Ci faptul că Voievodul le făcea pe toate așa cum un alt om și-ar ascuți cuțitul – cu grijă, cu răbdare, fără grabă și fără ură.

— Sultanul mi-a trimis solii în toamnă, spuse Vlad. Mi-au cerut zece mii de galbeni și cinci sute de băieți pentru oastea lui. În fiecare an. Cum a plătit tatăl meu. Cum a plătit fratele meu.

Întoarse scrisoarea pecetluită între degete.

— Tatăl meu e mort. Fratele meu stă la Constantinopol și mănâncă din mâna Sultanului. Iar eu i-am trimis Sultanului răspunsul meu.

Puse scrisoarea pe masă.

— Acum va veni el însuși.

Se ridică, merse la fereastră și împinse oblonul împotriva vântului. Zăpada intră în încăpere. Slujitorul se înfioră; Voievodul părea să nu simtă nimic. Stătea și privea peste chei, spre creasta neagră de pe celălalt mal al râului, ca și cum ar fi căutat ceva ce pierduse acolo.

— Am avut odată un om, spuse el încet, care ar fi intrat cu mine în cortul Sultanului și ar fi ieșit iar. Cel mai viteaz dintre toți oștenii mei. Îi ziceam Lupul. Acum cinci ierni a plecat în munții ăștia și nu s-a mai întors.

Tăcu o vreme.

— Mi-au spus că l-au luat lupii.

Pe creasta din depărtare, pentru o clipă, două puncte de lumină de chihlimbar sclipiră din întuneric – și pieriră.

Voievodul închise oblonul.

❦

Departe, sub cetate, râul curgea negru între pereți de gheață.

Drumul de lângă apă era pustiu la ceasul acela. Niciun negustor nu mai umbla pe el, niciun cioban, niciun preot. Din toamnă, drumul era al Voievodului, iar Voievodul și-l însemnase ca al său.

Țepele stăteau de o parte și de alta, sute, cât vedeai cu ochii de-a lungul cotiturilor văii. Vara, spuneau călătorii, le simțeai mirosul cu o zi înainte să le vezi. Acum, în gerul cel mare, nu era niciun miros. Era doar conturul lor pe zăpadă, întunecat, subțire și încremenit, ca o pădure sădită de mâna omului.

Turcii aveau un nume pentru Voievod. Îl rosteau încet, chiar și în taberele lor, chiar și departe, în sud: Kazıklı Bey. Domnul Țepelor.

În noaptea aceea, o mică patrulă otomană se rătăcise în zăpadă. Șase oameni pe jos, cu caii morți de două zile, mergând de-a lungul râului pentru că râul era singurul lucru de care mai puteau fi siguri. Mergeau strânși unul lângă altul. Nu vorbeau. Când drumul i-a dus printre țepe, cel mai tânăr dintre ei a început să se roage în șoaptă, și nimeni nu i-a spus să tacă.

Tânărul a fost primul care a văzut.

Ceva se mișca printre țepe. Ceva palid.

Nu era un om. A mers ca un om câțiva pași, drept și țeapăn, apoi s-a aplecat și a continuat în patru labe, iar sunetul pe care l-a scos era un sunet pe care niciunul dintre ei nu l-ar fi putut numi. S-a oprit sub una dintre țepe și și-a ridicat capul, iar în lumina zăpezii tânărul soldat a văzut că pe cap purta ceva ramificat și alb, ca niște coarne de cerb mort de multă vreme.

Apoi s-a întors și s-a uitat la ei.

Cei șase au fugit.

Au fugit fără arme, fără desagi, fără să se gândească încotro, înapoi de-a lungul râului și în întuneric. În urma lor, făptura palidă nu i-a urmat. Nu avea nevoie. Avea tot timpul din lume, iar iarna era lungă.

Mai târziu, mult mai târziu, când războiul se sfârșise și cântecele despre el fuseseră cântate de atâtea ori încât nimeni nu-și mai amintea care părți erau adevărate, oamenii din vale aveau să le spună copiilor că țepele Voievodului atrăseseră din pădure tot felul de făpturi. Că strigoii coborâseră din dealuri să se hrănească din morții lăsați de oști. Că nu toți morții de pe Argeș rămăseseră morți.

Cronicile nu spun nimic despre asta. Cronicile consemnează războiul Voievodului: cetățile arse, scrisorile, numărul de la capătul paginii.

Ele nu consemnează ce trăia în păduri.

❦

În munții din jurul Poenarilor, oamenii încă spuneau iarna poveștile vechi, când zăpada închidea trecătorile și nu era nimic altceva de făcut decât să stai lângă foc și să asculți vântul.

Vorbeau despre strigoi, care se ridică din morminte în anumite nopți și se întorc la casele în care au trăit cândva. Vorbeau despre iele, femeile vântului, care dansează în poieni și le fură mințile bărbaților care le văd. Vorbeau despre făpturi care așteaptă între copaci, atât de nemișcate încât treci pe lângă ele la o palmă distanță și nu-ți dai seama niciodată.

Și vorbeau, mai încet, despre o vrăjitoare.

Nimeni nu știa sigur cum o cheamă. Unii spuneau că fusese cândva vindecătoare, într-un sat care nu mai exista. Alții spuneau că iubise un bărbat din neamul Voievodului și fusese trădată. Alții spuneau că nu era deloc femeie, ci doar chipul uneia, și că blestemul ei putea să dăinuie dincolo de moarte – că trecea de la o făptură la alta ca un tăciune purtat din foc în foc, și nu se stingea niciodată.

Bătrânele care spuneau povestea o încheiau mereu la fel. Dacă întâlnești vreodată un lup în zăpadă, spuneau ele, uită-te în ochii lui. Dacă sunt doar ochii unui lup, s-ar putea să trăiești. Dacă sunt mai mult de atât, atunci fugi – și roagă-te să nu te urmeze.

Copiii râdeau, pentru că copiii râd întotdeauna la partea asta.

Bătrânele nu râdeau.

❦

Lupii au urmat oștile în iarna aceea.

Așa făcuseră dintotdeauna. Oriunde mărșăluiau soldați, erau cai care cădeau și nu se mai ridicau, și oameni care cădeau și nu erau îngropați, iar lupii Carpaților învățaseră demult că războiul era un fel de seceriș. Coborau din pădurile înalte în haite de zece și douăzeci și se hrăneau de-a lungul Dunării, iar sătenii își zăvorau ușile și nu mai ieșeau după lăsarea întunericului.

Dar era un lup despre care sătenii vorbeau altfel.

Era văzut doar de departe și niciodată de două ori în același loc. Un cioban l-a văzut pe creasta de deasupra Curții de Argeș. Un tăietor de lemne l-a văzut trecând un pârâu înghețat lângă mănăstire. Un băiat care ieșise să caute o capră rătăcită s-a întors acasă alb la față și tăcut, iar când mama lui l-a întrebat ce s-a întâmplat, a spus doar că lupul s-a uitat la el și apoi a plecat, ca și cum ar fi hotărât ceva.

Era de un cenușiu închis, ca fumul și cenușa veche, spuneau ei, mai întunecat pe spinare, cu o umbră ruginie pe flancuri. Și ieșea din întuneric atât de brusc, încât nimeni nu-l vedea venind – într-o clipă nu era decât noaptea, în următoarea era el acolo. Nu era mare – ba chiar mai mic decât ceilalți lupi ai munților – dar se mișca mai iute decât s-ar cuveni să se miște o fiară în patru picioare, iar ceilalți lupi înșiși îi făceau loc. Iar ochii lui aveau culoarea chihlimbarului ținut în dreptul unei lumânări.

În ultima noapte a acelui an, când călăreții Voievodului s-au întors pe vale de la Dunăre, cu făcliile aprinse și steagurile înțepenite de ger, lupul cenușiu stătea pe creasta de deasupra râului și îi privea trecând.

Nu a urlat. Nu a fugit. A stat în zăpada care cădea, cu totul nemișcat, și a urmărit cu ochii șirul de făclii până când ultima dintre ele a dispărut pe poarta Poenarilor.

Așa cum privește un om un drum pe care a mers cândva.

Ca și cum și-ar fi amintit de ei.

Apoi s-a întors, iar pădurea l-a primit înapoi.