Ține potirul aproape, ca pe o veste nerostită; lanțul cu cruce și semnul fin de pe încheietură știu cui i-a fost promisă. Când clopotele vor înceta, poate își va ridica privirea și va rosti numele pe care îl păzește.

Își atinge buzele de crucea grea cu rubine, ca și cum ar verifica o promisiune veche. Inelul subțire din nas și unghiile negre trădează unde a fost înainte de vecernie; poate că lanțul știe numele pe care îl păstrează.

În nopțile când semnalul cade, ea scrie totuși același răspuns; perlele îi țin loc de martori și crucea atârnă greu, ca o promisiune veche. Poate că mesajul nu vine din telefon, ci din locul unde își ține respirația înainte de amen.